Îmi doream un copil de mulți ani. Ceasul biologic ticăia și tot ticăia. Cu greu, cu plimbat pe la câțiva doctori și cu tratamente hormonale, la 35 de ani, s-a întâmplat minunea. A apărut Alexia în viața noastră. Un copil mult dorit, și de mine și de soțul meu. Am născut natural, iar ea a primit nota 10. 3 ani și 5 luni au trecut de atunci și între timp s-au întâmplat multe.
Din păcate, atunci când Alexia a împlinit 6 luni, tatăl ei ne-a părăsit. La 44 de ani, a suferit un accident vascular.
Am rămas doar noi două, dar am avut familia alături: pe mama, pe care o consider al doilea părinte al fetiței mele, pe sora și cumnatul meu.
De atunci am învățat și învăț în continuare să fiu mamă. Nu este ușor, dar este cel mai frumos job de până acum. Din fericire, în prezent, am alături un bărbat care pot să spun că îi ține locul tatălui natural, iar asta o simt și faptele vorbesc de la sine.
De o lună, am început grădinița. Credeam că am scăpat, însă noul început a debutat tot cu plânsete și crize. Mă gândeam, pentru că a mers la creșă de la un an și 10 luni, că schimbarea va fi mai ușoară, dar m-am înșelat. Noile educatoare, noii colegi nu au ajutat prea mult în această nouă etapă. Mi-am dat însă seamă cât de ușor ne-a fost de data aceasta abia după o discuție cu una dintre prietenele mele, mămică și ea. Disperată, îmi povestea cât de traumatizată pare să fie fiica ei, cum se trezește noaptea din somn, cum stă lipită de ea tot timpul.
Am încercat s-o liniștesc, și sper să fi reușit. La mine, toată această perioadă, de acomodare, a durat aproape patru luni. Alesia plânge și în prezent. În fond, unde-i mai bine ca acasă?
Îmi aduc și acum aminte data de 13 februarie 2012, prima zi de creșă.
După aproape doi ani, în care am stat 24 din 24 de ore împreună, amândouă, ruperea a fost crâncenă. În fiecare dimineață plângea încă de când o trezeam. Nu la cheșă! Cu urlete îmi era smulsă din brațe de doamnele educatoare.
Două luni nu a dormit deloc după-amiaza. O luam seara, la 5, când scăpam de la serviciu și la 7 se culca, până la 10. Când eu eram epuizată, gata să mă bag în pat, ea era mai plină de energie ca oricând. Abia pe la 1 reușea să adoarmă din nou.
Toată această perioadă a fost ca o luptă. Ea era terorizată de creșă, de faptul că nu mai petreceam la fel de mult timp împreună, eu eram obosită, iar bunica suferea pentru că relația sa cu nepoata era grav compromisă. Alexia nu mai vroia sa stea cu babi (așa îi spun nepoții mamei mele). Spunea că nu o mai iubește, nu și-o mai dorea în preajmă doar ca să petreacă mai mult timp cu mine. Mai târziu, am aflat cât de afectată fusese babi de toată această situație. Alexia, ajunsese în stadiul în care nu mai vroia să iasă din casă, nici măcar în weekend, pentru că avea impresia că o duc din nou la creșă.
Nu mai zic de răceli. La o săptămână-două ajungeam la medic sau la Grigore Alexandrescu. La un moment dat am fost nevoită chiar să chem și salvarea, nu reușeam în niciun fel să-i reduc febra, și totul pentru o infecție în gât.
Așa că dragi mămici, fiți tari. Vă dați copiii în colectivitate? Răbdare, răbdare și iar răbdare. Înarmați-vă cu nervi de fier.
Este normal să plângă, să se tăvălească, să spună “Vreau acasă!”, sau “Vreau la mami!” pentru că noul îi sperie, ca pe oricare dintre noi. Dar mai ales, lipsește mami, ea nu mai este alături 24 din 24 de ore.
CEO la grupul Creative Art.
Îl recomandă experiența de Art Director și Publisher al revistelor Căminul, Bucătăria pentru toți, Bebelu, Industry Insights, și suplimentului ziarului România liberă.