Cu siguranţă, nu mă cunoști decât din auzite, însă astăzi vreau să afli mai multe despre mine, dar și despre ce înseamnă dorinţe împlinite, zâmbete de fericire și dragoste necondiţionată.
O mie de gânduri, un final fericit
Numele meu este Tatiana Tuță și sunt mămica unei fetițe pe cât de scumpe, pe atât de istețe – Maria Camelia. Astăzi, îmi place să o privesc cum se joacă, cum aleargă și cum mă strigă „mama”. Iubesc atingerile sale, îmbrățișările tandre de dinainte de culcare, joaca de-a v-ați ascunselea, așa cum, abia am așteptat ca micuța mea să plângă, să râdă, să aibă colici, într-un cuvânt să simt că este
sănătoasă și că va crește mare. Ador să o privesc cum doarme și mă consider cea mai norocoasă mămică atunci când, cu mânuțele sale atât de mici își dorește să mă prindă în brațe și să îmi rostească că mă iubește până dincolo de lună sau de stelele sclipitoare de pe cer. Îmi dau seama că termenele de comparație trec dincolo de orice dimensiune și că pentru ea sunt totul.
Ne iubim și trăim una pentru cealaltă
S-a născut în urmă cu aproape 5 anișori, într-o zi de primăvară timpurie, în care razele soarelui apăruseră ca o urmă de speranță în viața mea și a puiului meu, speranța că totul va f bine, va crește mare, diagnosticul medicilor urmând să fi spulberat de prima îmbrățișare…
Vestea că voi deveni mămică mi-a oferit cea mai mare bucurie. Visam la momentul în care o voi cunoaște, în care îmi va zâmbi, va face primul pas, mă va auzi și mă va prinde de mână. Visam la ea, la Camy – boțul acela de om a cărui inimioară începuse să îi bată fără încetare în pântecul meu și a cărui suflu îl simțeam continuu. Gândeam la ea și o iubeam cu toată puterea unei mame, asemenea unui mare legământ. Ce-i drept, totul s-a întâmplat pe nepregătite, cele două liniuțe apărute brusc pe testul de sarcină urmau să-mi schimbe cu desăvârșire întreaga viață.
Totul s-a petrecut ca o rememorare a trecutului meu de până atunci și am simțit că tot ceea ce se petrecuse înainte nu putea fi nici pe departe mai valoros decât ceea ce urma să mi se întâmple.
Din prima atingere a pântecului meu am simțit că acesta prinde viață, că dintr-o dată eram două, dornice spre a ne cunoaște. Îmi doream să vină momentul în care aveam să o cunosc, era rațiunea mea de a trăi, fără de care zilele păreau că se scurgeau atât de greu și orice efort, orice activitate devenea zadarnică.
8 săptămâni nu ar fi fost suficiente pentru a ne cunoaște
Însă, brusc, totul a părut că se prăbușește, transformându-se într-o dramă pe care nu credeam că aș fi fost în stare să o duc mai departe. 8 săptămâni împreună, 8 săptămâni de frământări și dorințe ascunse, 8 săptămâni de dragoste necondiționată – doar atât am putut zâmbi împreună până ce am ajuns în sala de operație. Un moment de mare cotitură, în care inimioara aceea plăpândă trebuia să fi atât de puternică pentru ca eu să o pot cunoaște. Aș crede că ne-am operat împreună, de ulcer perforat și peritonită – aproape 5 ore de ședere sub sedativele unei anestezii generale, 5 ore în care viața noastră stătea într-un capăt de ață. Dar nu am vrut să rămân singură și le-am cerut medicilor tot ajutorul, în așa fel încât noi două să devenim învingătoarele unei lupte crâncene cu boala.
Stăteam întinsă în sala de terapie intensivă, nu mai știam nimic de ea, însă simțeam că viața de dinăuntrul meu e mai puternică decât mine, credeam în continuare că noi două vom ajunge să ne îmbrățișăm. Ecografiile de sarcină au confirmat – 1 centimetru de om în devenire avea o inimioară care bătea necontenit, părându-se că se opune și celor mai grele tratamente. Și lucrurile nu se opreau aici – zilele de recuperare medicală păreau a fi din ce în ce mai chinuitoare, însă știam că trebuie să merg mai departe pentru ea.
Am ajuns acasă… eram fericită. Eram amândouă bine. Însă, povestea părea să continue…
Urma etapa analizelor medicale obligatorii pentru siguranța sarcinii. Am mers din nou la medic, deși uram treptele de spital, dorindu-mi să fi liberă, departe de suferința oamenilor bolnavi. Însă, trebuia… Și ce a urmat? 30 de săptămâni chinuitoare, de luptă cu alte diagnostice puse prea devreme de către medici.
Sufeream de citomegalovirus și rubeolă – două infecții care puteau provoca surditate, retard mintal sau malformații grave, care nu puteau fi corectate decât după lupte aproape istovitoare. Iar soluțiile medicale oferite de specialiști nu se rezumau decât la întreruperea sarcinii din evoluție, doar astfel mama, adică eu, aș fi putut fi scutită de șocul nașterii unui copil cu defecte congenitale grave. Dar nu – copilul meu trebuia să se nască. Dacă centimetrul acela de om a avut puterea de a supraviețui celor 5 ore de anestezie generală, pentru mine totul părea un semn de la bunul Dumnezeu pentru a o avea, dincolo de orice riscuri pe care încă o dată soarta părea să ni le transmită. O iubeam și nu puteam să mă despart de ea, așa cum simțeam că și ea mă iubește și nu și-ar dori să se despartă de mine.
Între noi două se legase o poveste, o poveste de mare iubire
Am citit, am răsfoit cărți de specialitate, am vorbit cu medici, am vrut să fi o mămică informată. Îmi doream să aflu care sunt riscurile și care este rata de naștere cu astfel de deficiențe. Am fost speriată, mi-era teamă și speram ca totul să fi bine. Îmi doream să mă audă, să mă vadă, să râdă, să meargă. Frământări, neliniști, temeri. Așteptam să se nască și totuși mi-era teamă de ceea ce va urma.
În fiecare seară îi vorbeam, o mângâiam, îi citeam câte o poveste, îi spuneam tot ceea ce mi se întâmplase, în orele în care sigur făcea nani în burtica mea nu îmi doream să o deranjez cu istorioarele mele.
Îmi răspundea, dându-mi de veste că îi este bine, că mă ascultă. Făcea „cioc-cioc” la mine în burtică și ori de câte ori eram supărată mă simțea, se mișca continuu, parcă spunându-mi că trebuie să închei acest amalgam de gânduri care păreau să pună stăpânire pe mine, pe zi ce trece din ce în mai mult. Într-o zi, am hotărât să pun punct gândurilor care mă nelinișteau și să cred că povestea noastră va avea un final fericit.
Și am aflat – era sănătoasă, frumoasă, întreagă. Și a primit scorul Apgar 10 la naștere. Am primit-o în brațe ca pe un dar binecuvântat, mi-era teamă să o ating, să o mângâi, să o sărut. Era mica mea poveste… O iubeam și pentru prima dată, credeam în minuni.
Și da, visele se împlinesc!
Dincolo de durerile chinuitoare de după naștere, eram fericită. O văzusem vreme de câteva minute, îmi zâmbise, ba chiar s-a strâmbat la mine și îmi făcuse cu ochiul. Abia așteptam să ajung aproape de pătuțul său, să o privesc, să văd cum doarme liniștită, s-o alăptez. Am luat-o în brațe, mi se părea atât de mică și de plăpândă. Îmi imaginam cât de greu i-a fost totul și prin câte peripeții avusese să treacă, mititica. Am pus-o la sân, mă privea atât de cald, cu ochii săi mici și duioși. Îi admiram mânuțele încă încrețite din timpul șederii sale în burtica mea, năsucul său mic, era mica mea „sărmăluță” albă, înfășurată într-un scutecel pentru a nu-i fi frg.
Îmi amintesc zilele de după nașterea sa, zilele în care aveam să ajungem acasă împreună, să ne privim mai mult, să adormim una alături de cealaltă, să facem băiță, să schimbăm primul scutecel. Eram mamă și pe parcurs aveam să aflu mai multe din nevoile copilului meu. Știam că pe măsură ce timpul va trece voi învăța din trăirile, emoțiile, bucuriile și uneori din tristețile prin care aveam să trec, știam că mă voi transforma pe zi ce trece într-o persoană la care Camy se va gândi cu
drag și pe care o va iubi cu toată puterea sufletului său.
Când pasiunile prind viață…
Eram liniștită și știam că de atunci alta îmi va fi menirea, aceea de mămică puternică. Știam că eu și puiul meu eram împreună pentru a forma o echipă menită să le arate și altora calea spre mai bine. Îmi părăseam profesia, știam că pot fi doar mama lui Camy. Și de atunci, povestea creșterii copilului meu a devenit povestea creșterii copiilor sutelor de cititori. Astfel, a luat naștere proiectul meu de suflet – BEBELU, un proiect în care zilnic îmi vedeam copilul cum crește, îl admiram și mărturiseam și altora care sunt „boacănele” vieții de mămică. Devenisem brusc mama din fața calculatorului, atunci când bebelușul meu dormea tastam neîntrerupt în așa fel încât orice mămică să capete încrederea că totul va fi bine, să afle cum să-și crească copilul, find veselă și optimistă că a fost binecuvântată cu acest dar neprețuit. Făceam acest lucru întrucât îmi plăcea să cred că undeva, Cineva a ales să le comunic și altora ceea ce știam și ceea ce am aflat pe parcurs despre cum să fi o mamă bună pentru copilul tău.
Nu consider că sunt cea mai bună mamă din lume, și nici că le știu pe toate, însă cred că am fost în stare de orice pentru ca bebelușul meu să fi fericit, protejat, iubit. Mă bucur astăzi să aflu că fac parte dintr-o comunitate de mămici interesate, chiar dacă startul a fost ce-i drept destul de greu. Am pornit de la unul-doi cititori, însă nu am deznădăjduit, iar acum mă consider prietenă a câtorva mii de mămici, care s-au confruntat cu probleme similare, de la care am învățat cum să pot continua ceea ce mi-am propus.
Cu timpul, bebelu’ meu avea să crească, stătea în funduleț, era cuminte și îngăduitoare și mă supraveghea atunci când așterneam un alt și alt articol. Iar atunci când a făcut primul său pas, stătea în brațele mele, la calculator. Îmi dădeam seama că dintr-o dată lucram în echipă, mi se alătura, tasta sporadic câte o literă și veselă îmi rostea că tocmai și-a terminat „aticolul”. Îi făceam băiță și mai scriam un articol, îi preparam mâncarea delicioasă și iarăși mă așezam în fața calculatorului, împărțeam timpul în mod egal, în așa fel încât nimeni să nu îmi ducă lipsa. Și făceam totul din mare pasiune, dar și din dragoste pentru ea.
A crescut, crește în fiecare zi, vorbește neîncetat despre pățaniile ei din grădiniță, iar acum când o întreb ce se va face când va crește mare îmi răspunde că va lucra la Bebelu, pe care îl identifica cu jucării, Moș Crăciun cu cadouri multe care șosea de fiecare dată la evenimentele lui mami, aducând reviste desprinse din suflet.
Nu pot trece, ce-i drept indiferentă, nu pot uita clipa în care aveam să răsfoiesc prima revistă, era cel mai frumos dar de Crăciun. O țineam aproape și o priveam atent, îmi aduceam aminte de tot, eram tristă, eram veselă, mi-era teamă, inima îmi bătea puternic și dintr-o dată cineva m-a prins de mână – era Camy – se uita în ochii mei, nu mi-a spus nimic, însă mi-a zâmbit. Mi-am dat seama că pentru mine paginile erau pline de viață. Însă, povestea s-a terminat cumva, mai înainte de a începe.
„Răsfoim” un alt capitol
Și pentru a-i face pe plac, astăzi, îmi place să cred că sunt Mamă de Profesie, o continuare a unui vis început, o poveste de iubire, o trăire ce persistă și care va dăinui veșnic în sufletul meu. Și singurul lucru pe care mi-aș dori să îl afli alături de mine este acela de a ști cum anume să îți crești copilul pentru a fi fericit.
Nu cred că este o rețetă perfectă pentru un astfel de lucru. Mai degrabă, puțină experiență amestecată cu multă dragoste oferă soluția pentru ca bebelu’ tău să crească mare. M-am bucurat împreună cu ea la prima băiță, la primul dințișor, am încurajat-o și am sprijinit-o să pășească, să folosească lingurița, am fost alături de ea la prima durere de burtică, la prima pneumonie, dar și la prima zi de grădiniță. Am învățat cum să o îngrijesc, să o ocrotesc, să îi comunic. Vorbim ca
două prietene și cred că doar împreună suntem totul. De astăzi, devine mica mea scriitoare, o păpușică care privește cu zâmbetul său larg către un proiect măreț, fiind cea care m-a transformat, mi-a croit viitorul și m-a făcut să cred că nicio poveste nu are un sfârșit, că totul poate continua dincolo de limite și așteptări.
Și dacă până nu de mult știam doar din auzite că a fi mamă este un lucru frumos și că reprezintă o trăire care te va urmări continuu, astăzi pot confirma că o femeie poartă în sânul său o singură meserie – este Mamă de profesie, este o femeie dedicată „full time” puiului său, indiferent unde s-ar afla. Știu astăzi că toată viața voi rămâne mama fetiței mele. Copiii au nevoie de ajutor și susținere în tot ceea ce fac, iar scopul unei mame este acela de a le fi alături, necondiționat, arătându-le
cel mai bun drum pe care îl vor urma. O femeie joacă în viață numeroase roluri, unele pe care și le alege, iar altele care vin de la sine. Unele dintre ele ni le dorim, însă altele par să ne extenueze. Însă, dacă la toate putem spune „stop, îmi doresc o pauză!”, rolul de mamă este un proces continuu, în care trebuie să joci fără întrerupere. Uneori te simți doborâtă, mai ales atunci când copilul tău este bolnav și crezi că nu mai poți continua, dar vei avea surprinderea să afli că puiul tău îți
va oferi forța pentru a avea grijă de el mai departe, continuându-ți misiunea, urmându-ți destinul. Copilul înseamnă împlinirea supremă şi deschiderea unor porţi către o lume plină de sentimente şi de trăiri nebănuite. Nu se poate descrie în cuvinte ceea ce înseamnă să fi mamă! Este ceva ce poţi doar să simţi. Relaţia dintre mamă şi copil porneşte din instincte şi se modelează, pe parcursul vieţii, în funcţie de personalitatea fiecăruia.
Sper astăzi, ca peste ani, cuvântul „mamă” să reprezinte un dor nebun pentru micul dejun preparat în grabă, pentru ciorbița cu cărniță, acrită cu borș proaspăt, pentru „Capra cu trei iezi” citită pe înserat, mai înainte de culcare, pentru cântecelul de leagăn, dar și pentru ceaiurile și leacurile pe care i le ofer întotdeauna atunci când e bolnavă. La fel cum sper, ca peste ani, cuvântul „tati” să stârnească aceeași recunoștință, Camy retrăind cu emoție clipa în care tati o îmbrățișa, o săruta, o adormea, îi vorbea duios înainte de culcare, dar și clipele în care suferea alături de ea atunci când era bolnavă.
Am scris mult, știu, însă aș avea impresia că aș putea să îți spun și mai multe. Astăzi, mă simt împlinită și încă o dată simt nevoia să mărturisesc că îmi iubesc soțul, îmi iubesc copilul și iubesc lumea, așa, cu toate problemele ei. Trăiesc intens fiecare moment, râd, plâng, alerg, alunec, cad, dar întotdeauna mă ridic. Și asta pentru că puiul meu îmi este alături.
Îmi dau seama că iubirea este un dar nemărginit pe care îl primești și pe care trebuie să îl dai mai departe, îmi dau seama că suntem făcuți spre a dărui tuturor puțin din făptura noastră, că dragostea este esența vieții, nu are limite.
De astăzi, îți voi relata în amănunt câteva dintre tainele creșterii propriului meu copil, de astăzi mă voi numi MAMĂ DE PROFESIE și cea mai bună prietena a ta.
Și trebuie să știi că dincolo de paginile de revistă se află cineva care te va asculta și îți va aminti că minunea ce tocmai a apărut în viața ta îți va contura visele, îți va schimba destinul și te va transforma într-o mămică atât de puternică încât astăzi nici nu te-ai recunoaște. Vei fi capabilă să asculți, să zâmbești, să ocrotești, să suferi, să înfrângi orice temeri. Din descriere pare să fi o persoană pe care nu o cunoști, pare să nu îți semene, însă este femeia pe care tu acum o privești în oglindă. Ești tu, o mamă în devenire, ești cel mai bun protector pentru copilul tău, ajutându-l să crească, fiindu-i în preajmă ori de ori are nevoie de tine. De astăzi, mă bucur că ne cunoaștem, continuând o poveste. De astăzi și tu devii o mamă de profesie.
O recomandă experiența în funcția de Redactor-Șef al revistei Căminul și al site-ului CasaMea.ro.
One Response
Buna. Si eu sunt mama de profesie, mama a doi ingerasi care desi in fiecare zi sunt o provoare, ma implinesc si imi dau puterea sa lupt zi de zi pentru ei.