Paula Țintă – mama și copilul

Cu toții visăm câteodată. Mulți oameni își doresc, visează să aibă o familie, unul sau mai mulți copii și să fie fericiți, însă puțini se gândesc că meseria cea mai complexă de pe fața pământului este cea de părinte. Oricâtă școală ai avea, oricâte cărți ai fi citit, niciodată nu ești suficient de pregătit pentru acestă meserie. Viața te învață, înveți din mers, înveți de voie sau de nevoie, dar până la urmă tot înveți. Viața este o luptă continuă și fiecare alege dacă vrea sau nu să fie un învingător. „O luptă-i viața; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor.” ne învață George Coșbuc și bine spune. Mă consider o mamă luptătoare.

Sunt o fire optimistă. Am convingerea că viața merită trăită, chiar dacă uneori ne pune la încercare. Am 2 copii extraordinari și un soț minunat care este mereu atent cu mine. Alexandra are 11 ani, diagnosticată cu sindrom Down, iar Paul are 9 ani. Pot spune cu mândrie că am o familie superbă, echilibrată. Mă simt împlinită. Familia cu copii este binecuvântată de Dumnezeu și simt asta în fiecare zi.

Nimic nu-i întâmplător în viață și asta mi s-a demonstrat, iar eu sunt convinsa că așa este. Fetița noastră a venit pe lume în momente destul de grele pentru noi. A fost un copil pe care ni l-am dorit foarte mult. În același timp și ea și-a dorit enorm să vină pe lume, la noi în familie. Este un copil deosebit. Are multe calități și de multe ori ne dă lecții nouă, celor cu multă școală și educație și care credem ca le știm pe toate. Este înțeleaptă și are o diplomație nativă. Știe ce să spună și când și mai ales știe să convingă. Ne-a învățat să fim simpli, să iubim viața și să înțelegem adevărata ei valoare. Ne-a ajutat să apreciem ceea ce merită cu adevărat în viața noastră. Ne-a învățat să ne bucurăm pentru ceea ce avem, nu să fim triști pentru ceea ce nu avem. Ne-a unit mereu familia și fiecăruia în parte ne dă, din când în când, câte o lecție subtilă, dar profundă și eficientă, ca nu cumva să uităm să fim oameni cu adevărat.

După nașterea Alexandrei, am învățat din mers despre ce presupune și cum putem coabita cu Sindromul Down, dar foarte curând am înțeles că nu Sindromul Down este dușmanul nostru, ci mentalitatea celor din jur, imaginea lor despre copiii perfecți și despre cine are drepturi și cine nu. Am trecut prin momente grele, lupta cu mentalitățile o duceam pe toate planurile. În acele momente și în ciuda tuturor sfaturilor, împreună cu soțul am hotărât să mai facem un copil, care să ne aducă acel echilibru de care aveam nevoie. Așa s-a născut Paul, un băiețel splendid, de asemenea, foarte dorit. Este un copil sensibil și cu mult suflet. Își iubește sora enorm și o ajută în tot ce face. Participă împreună cu Alexandra la toate evenimentele dedicate persoanelor cu diverse deficiențe, pune întrebări, se documentează și din păcate suferă și el când vede că Alexandra este discriminată sau respinsă pe nedrept.

Pentru cine nu știe, sindromul Down este o condiție, un fel de a fi, cauzat de o evoluție genetică, mai exact de existența unui cromozom în plus. Acel cromozom se mai numește și cromozomul afecțiunii, dată fiind afecțiunea și dragostea pe care o oferă cei care au acest sindrom. Așadar, sindromul Down nu este o boală, nu este un virus, în concluzie nu este contagioasă. Poate doar afecțiunea oferită de cei cu sindrom Down este contagioasă. Dacă ajungi să-i cunoști, nu se poate să nu-i iubești și nu se poate să nu te „înmoaie” un pic. Alexandra s-a născut și cu unele mici probleme la picioare. Poartă talonete și mulți ani a purtat ghete ortopedice. Mergând pe la mai mulți doctori specialiști, am fost sfătuită să-i facem operație de remodelare a labei piciorului afectat. Operația presupunea implant de os, iar când am ajuns să discutăm despre șanse, mi s-a comunicat șocant de direct: „chiar dacă nu va mai merge niciodată, măcar învață studenții cum să facă o operație” și „dacă va merge sau nu, tot o handicapată rămâne”. La auzul acestor vorbe, am renunțat definitiv să mai discut cu astfel de specialiști. Am căutat variante alternative. Astfel, am ajuns să-i fac fetiței mele terapie Bowen. După câteva ședințe și văzând efectele pe care le-a avut nu doar asupra picioarelor ei, ci per ansamblu, m-am gândit să mă specializez și eu în terapia Bowen, ca să îmi ajut mai bine fetița. Așa am descoperit că am talent, că-mi place foarte mult și sunt fascinată de rezultate. Am făcut și o școală sanitară și alte câteva cursuri. Cumva, toate s-au legat între ele. Am pus accent, în mod deosebit, pe 2 terapii, Bowen și Biodinamica Cranio Sacrală Integrată. Îmi place ceea ce fac și am satisfacții mari. Rezultatele pe care le am cu pacienții și bucuria din ochii lor, îmi dau putere și forță să preiau cazuri foarte grele. Fiecare caz este o nouă luptă, o nouă provocare și de fiecare dată apar și rezultate. Este fascinant să vezi un pacient care vine cu probleme locomotorii sau de vorbire, iar eu, prin simpla atingere sau nici măcar, îi îmbunătățesc considerabil condiția. Cel mai mult mă bucur când văd că aduc zâmbetul pe chipul unei mame, că mă sună să-mi mulțumească și îmi povestește cu sufletul la gură ce schimbări se văd la copil.