Astăzi, 13 ianuarie, împlinesc 47 de ani și am ales ca cel mai frumos cadou pe care mi-l pot face să scriu cu inima deschisă o scrisoare către acele cititoare care sunt asemenea mie: mame de profesie.
Cu ceva timp în urmă credeam poate la fel ca și unele dintre voi că data de 13 este o zi nefastă, iar dacă e și marți, atunci e clar o catastrofă și nu poate aduce nimic bun. Ei bine, azi pot afirma cu toată tăria că este o zi magnifică. De fapt nu există zile bune și zile rele, deoarece felul în care ne sunt zilele este de fapt alegerea noastră. Da! Repet: nu există zile bune și zile rele, există doar zile pe care fiecare dintre noi le creează după felul în care gândește.
Ești o persoană entuziastă, optimistă, care se bucură de fiecare clipă din viață? Ei bine, atunci ai parte doar de zile frumoase în care ai lecții de învățat. Experiențele neplăcute sunt în realitate provocări prin care ne depășim limitele, ieșim din zona noastră sigură de confort, căutăm soluții noi și pășim mai departe în viață. Când însă opunem rezistență acestor experiențe și le privim ca pe adevărate dezastre, nu facem decât să refuzăm lecția pe care o avem de învățat și, în acest caz, experiențele neplăcute vor continua și se vor transforma în lecții dureroase, până în momentul în care acceptăm tot ceea ce ni se întâmplă cu recunoștință. Așa cum dr. Zhi Gang Sha spune într-un mod atât de frumos în cartea sa „Înțelepciunea sufletului, Comori ale sufletului și sfaturi practice care îți pot transforma viața”: succesul și dezastrul se petrec în același timp.
Aș vrea să îți împărtășesc, draga mea cititoare, una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat în acest ultim an din viață, și anume că ceea ce ar trebui să își dorească să atingă orice ființă umană este pacea interioară și liniștea sufletească.
Când am zburat prima dată cu avionul și am auzit instrucțiunile însoțitoarei de zbor referitoare la posibile accidente și că, în astfel de situații, adulții trebuie să folosească masca de oxigen mai întâi pentru ei, iar abia apoi pentru copii, mi-am spus că persoana care a conceput și elaborat acele măsuri de siguranță, cu certitudine nu este mamă. M-am gândit că este o imensă dovadă de egoism și lipsă de iubire față de copii.
Au trecut ceva ani de atunci și între timp am învățat din experiențele personale că o mamă are nevoie să se salveze mai întâi pe sine, din toate punctele de vedere, și abia apoi își poate salva copiii.
Există șapte domenii principale ale vieții: familie, relații sociale, carieră, financiar, sănătate, intelectual și spiritual. Între aceste domenii este absolut necesar să existe echilibru și armonie. Orice dezechilibru le afectează în egală măsură pe toate celelalte.
Fiecare mamă sănătoasă fizic, mental și emoțional își dorește pentru copiii ei fericire, să aibă parte numai de bucurii și lucruri frumoase în viață.
La fel și eu îmi doresc pentru copiii mei. Mi-am dat seama la un moment dat că dorința mea a devenit exagerată, încât încerc parcă să îi acopăr pe copii cu un clopot de sticlă pentru a-i apăra și proteja. La acest capitol am primit din partea fiicei mele cele mai multe provocări, până când am înțeles că ceea ce eu încercam să fac, era să o scutesc de lecțiile de viață și de experiențele pe care ea are nevoie să le parcurgă pentru a-și urma propriul drum. Mi-am dat seama că încercam să o determin să facă ceea ce nu am reușit eu să realizez în propria viața, să urmeze drumul pe care eu îl doream, nu ea, și atunci…m-am oprit. Știu cu toată ființa mea că aș putea să o ajut, dar numai atunci când ea îmi cere să îi ofer suport; nu o pot obliga să fie ajutată. Iar atunci când îmi cere ajutorul, o întreb în ce fel dorește să o ajut: ca mamă, cu sfaturile și experiența mea de viață; în calitate de life coach sau pur și simplu ca prietenă, să o ascult, împărtășindu-mi problemele ei.
Dorința mea firească de mamă de a o învălui în iubire și a nu o lăsa să sufere era de fapt o dorință egoistă, iar în felul acesta am înțeles că îi blocam involuntar evoluția.
Așa încât am învățat să nu îi mai spun ce să facă, am învățat să nu o mai critic chiar dacă greșește (critica nu aduce nimic pozitiv, oricât de constructivă ar fi), să o iubesc așa cum este ea.
Cred că acesta e cel mai important aspect al educației: să oferim copiilor noștri în primul rând iubire necondiționată, chiar și atunci când fac lucruri care nu ne sunt pe plac.
Te rog să nu mă înțelegi greșit! Nu stau pasivă și privesc cum copiii mei fac tot ce le trece prin cap, ci doar îi învăț ce înseamnă libertatea de a face alegeri în mod responsabil și conștient, atât cât le permite vârsta și înțelepciunea acumulată. Cred că cel mai de preț lucru pe care îl pot oferi copiilor mei este să îi învăț valorile umane, să se iubească pe ei înșiși și pe ceilalți, să ofere compasiune, să își exprime cu mult curaj gândurile și emoțiile și să poată astfel comunica cu ușurință.
Dacă acum câteva luni, îmi propuneam să îi „repar” pe copiii mei, să îi schimb, să facă lucrurile așa cum doream eu, astăzi, tot ceea ce fac este să mă schimb pe mine însămi.
Doresc să fiu un ghid pentru copiii mei, un model de viață pe care fetele mele să își dorească să îl urmeze, din propria dorință și nu din obligație.
Când fiica mea cea mică îmi arată la grădiniță un desen de-al ei, eu nu îi reproșez că părul este albastru, ci remarc că desenul ei e singurul în care îngerașul are părul albastru și este diferit de al celorlalți, iar ea îmi spune că l-a văzut pe îngerașul ei și are părul albastru și aripile violet, așa cum le-a colorat ea.
O îmbrățișez atunci și o sărut cu dragoste, îi apreciez munca și o încurajez.
Noi adulții, poate nu reușim să mai vedem îngerașii de lângă noi, dar copiii noștri îngerași pot.
Mulțumesc din suflet îngerașilor care m-au inspirat să scriu aceste rânduri și, nu în ultimul rând, acelora care mi-au dat posibilitatea să vă trimit această scrisoare!
CEO la grupul Creative Art.
Îl recomandă experiența de Art Director și Publisher al revistelor Căminul, Bucătăria pentru toți, Bebelu, Industry Insights, și suplimentului ziarului România liberă.