Mirela Oprișor: Ana trebuia să fie Petru
Poate că este o trăsătură general valabilă și cu toţii la un moment dat am privit ecranul televizorului și ne-am dorit, fie doar și pentru o clipă, să fim asemenea celor pe care îi vedem, în ideea că ei sunt altfel, că nu au griji, nu au temeri, de parcă nu ar fi oameni. Abia când ajungi să interacţionezi cu o persoană, asemenea Mirelei Oprișor, constaţi că tot ceea ce ne diferenţiază este meseria, în rest, interiorul ascunde aceleași frământări, aceleași emoţii.
Dacă despre activitatea sa și despre cât de apreciată este în lumea filmului și a teatrului găsești pagini întregi pe Google, despre mama Mirela Oprișor descoperi doar frânturi. Noi am dorit să o cunoaștem mai de aproape și am dorit să învățăm din experiențele sale.
Drumurile noastre s-au intersectat într-o zi mohorâtă de toamnă, ne-am întâlnit la restaurantul Dada, un spațiu care parcă trădează din personalitatea omului Mirela Oprișor, un loc cald, intim și plăcut, numai bun pentru o discuție de după-amiază.
Tot acolo am cunoscut-o și pe Ana, fetița sa, în vârstă de opt anișori. Prima impresie? Un copil dezinhibat, un copil isteț care știe cum să se comporte în fața aparatului de fotografiat și, totodată, docil, pregătit să reacționeze la indicațiile fotografului.
Experiența mea până la acest moment avea nevoie de o excepție, iar aceasta a fost simpatica Ana.
Însă cum a ajuns Ana să fie așa, cum a apărut Ana în viața actriței Mirela Oprișor și ce înseamnă pentru ea, am discutat a doua zi pe îndelete și am redat în rândurile ce urmează.
Trăim într-o perioadă în care programăm totul, până chiar și copilul. A fost și cazul dumneavoastră?
M.O.: Nu, nu! … Din păcate, în cazul meu nu a fost chiar atât de simplu, să îmi programez să rămân însărcinată și acest lucru să se întâmple cât ai pocni din degete. Ne doream un copil, și eu și soțul meu, însă din cauza unor probleme medicale el întârzia să apară. Ne doream atât de mult încât ajunsesem să ne resemnăm și să acceptăm ideea că vom fi doar noi doi într-un final. Ne gândeam, și încă mă mai străfulgeră acest gând, să înfiem, însă este o responsabilitate mult mai mare. În plus, nu depinde numai de mine, acum cu toții ar trebui să luăm această decizie, și când spun toți, mă refer în special la Ana, să înțeleagă ce implică asta.
Ana ne-a făcut o mare surpriză. Timp de șapte luni am știut că îl vom avea pe Petru. Și acum îmi amintesc momentul nașterii. Cred că întregul personal al spitalului era în jurul meu, chiar și un psiholog, pentru că nimeni, nicio clipă, nu s-a așteptat să nasc o fată. Se spune că un astfel de incident poate avea un impact emoțional foarte mare asupra mamei, tocmai de aceea era necesar și un psiholog.
Cum ați reacționat la aflarea acestei vești?
Eu zic că ok :)… Bineînțeles, am fost emoționată până la lacrimi, era un moment unic, pe care-l așteptam de ceva vreme. Ceea ce m-a supărat a fost faptul că nu aveam un nume pregătit pentru ea, a trebuit să decid repede, pe moment, ba mai mult, camera pregătită era albastră, dat fiind că ar fi trebuit să mă întorc acasă cu un el.
Ați optat pentru o naștere naturală sau pentru cezariană?
Chiar dacă aș fi dorit să nasc natural, nu s-ar fi putut din două motive: în primul rând din cauza problemelor de vedere, dioptriile prea mari, și, în al doilea rând, pentru că Ana nu era poziționată corect, ceea ce cu siguranță ar fi făcut dificilă nașterea.
Se spune că primele luni sunt cele mai grele, lipsa experienței, colici, mesele frecvente ale bebelușului. Ați avut nevoie de ajutor în această perioadă?
În primele 4 – 5 luni ne-am descurcat singuri, după această perioadă am avut-o aproape pe mama mea. Este o bunică activă în viața Anei chiar și astăzi. Ori de câte ori am avut nevoie, chiar dacă a trebuit să vină de la Brașov, a făcut-o negreșit. În rest, timp de doi ani, eu și soțul meu ne-am împărțit responsabilitățile. Pentru că lui îi era greu să se trezească peste noapte, și nu neapărat îi era greu să se trezească, cât îi era mai greu să adoarmă la loc, mă ocupam eu de Ana în acest interval, iar dimineața o prelua el, o hrănea, spăla, schimba, astfel încât să-mi ofere răgazul câtorva ore de somn. A fost un adevărat sprijin și cred că este foarte important ca ambii părinți să fie implicați în toate aceste etape.
După cei doi ani în care v-ați dedicat exclusiv creșterii Anei și v-ați întors pe scenă, printre actori, în grija cui a rămas fetița dumneavoastră?
În primă fază ne-am gândit la o bonă, însă, pentru că ar fi însemnat un efort financiar la momentul respectiv și pentru că nu am găsit persoana potrivită care să stea atât de mult timp cu Ana, am decis să o integrăm în colectivitate. Am optat pentru o creșă – grădiniță particulară, unde a mers aproape doi ani. S-a acomodat foarte bine și ușor, cu toate că avea doar un an și opt luni. Mai târziu, când ne-am confruntat cu răcelile, de care probabil orice micuț se lovește, am început să o ducem tot mai rar. Pe la patru ani și jumătate am hotărât să o ducem la o grădiniță de stat. Astfel, la ora douăsprezece era acasă, eu îi dădeam să mănânce și tot eu o culcam.
Atât grădinița de stat, cât și cea privată au reprezentat două medii foarte bune pentru ea. Nu aș putea să le compar, dar, în fond, cred că este și o chestiune de noroc.
Făcând trimitere la aceeași perioadă – doi ani – când apare celebra întrebare DE CE?, cum ați făcut față acestei situații?
Nu aș putea-o numi perioadă sau nu a fost una destul de dificilă deoarece noi tot timpul am vorbit cu ea, i-am povestit, i-am fost alături și am încercat să-i oferim un răspuns la toate întrebările. A fost, într-adevăr, o perioadă, înainte de a înțelege poveștile citite, când atât eu, cât mai ales tatăl ei a trebuit să inventăm, pentru că Scufița Roșie așa cum o știe toată lumea nu-i mai era suficientă.
Ana pare să fie o fetiță foarte activă, este energică și tot timpul cu zâmbetul pe buze. Cum își consumă ea energia?
În clasa 0, când, de asemenea, ajungea la prânz acasă, nu a fost foarte ușor, avea foarte multă energie, și trebuia să facem cumva să o ținem ocupată, să găsim împreună activități care să-i placă, să o bucure. Acum, un an mai târziu, ne-am hotărât să o dăm și la un afterschool, unde își face temele și socializează cu ceilalți copii. În plus, face cursuri de engleză și are trupa de street dance. Cert este că tot timpul am încercat să-i facem cunoștință cu diferite medii, precum înot, atletism sau pian.
Preferatul ei rămâne însă dansul. Și, din câte observ, este și foarte talentă, nu este doar o altă activitate pe care
o testează.
De cele mai multe ori, indiferent de situație, la vârste așa mici, ne alegem ca model de viață figura maternă. Cum vă privește Ana, conștientizează că sunteți o figură publică, dorește să vă calce pe urme?
Nu pot încă să mă pronunț cu privire la ceea ce o să facă mai târziu, când va fi mare, cert este că, într-adevăr, acum începe să-și dea seama de cine îi sunt părinții, cine este ea, ce ar vrea să facă. Uneori o suspectez că ne admiră, iar alteori cred că este geloasă, că și-ar dori ca ea să fie în centrul atenției, să se vorbească doar despre ea.
Cu siguranță sunt numeroase momente plăcute alături de un copil, însă dintr-o zi, care este preferatul dumneavoastră?
Cel mai mult îmi place seara, când avem timp să povestim pe îndelete, noi două, înainte să adoarmă, iar eu să „fug în dormitorul meu”. Ne aflăm în perioada de tranziție, când se obișnuiește să doarmă singură. Este foarte simpatică, cum încearcă să-mi explice că va veni un moment când nu va mai fi nevoie să stau cu ea până adoarme. Am încredere în ea și știu că așa o să se întâmple, tocmai de aceea încerc să profit din plin de aceste clipe.
Nimeni nu se naște învățat, cu toate acestea sunt femei cărora meseria de mamă le vine oarecum natural. Dumneavoastră din ce categorie faceți parte?
Nu o să te mint, înainte de a naște sau chiar și după, am auzit numeroase mărturisiri, cum că momentul în care devii mamă este unic, că te îndrăgostești pe loc, iremediabil de copilul tău, că totul este mult mai simplu decât ți-ai fi putut imagina. Nu cred neapărat că eu sunt excepția de la regulă, însă eu am ajuns să o iubesc pe Ana, tot mai mult, pe măsură ce am petrecut tot mai mult timp cu ea, iar în prezent mă aflu în postura în care nu găsesc niciun cuvânt care să descrie sentimentele pe care i le port. Acest lucru nu înseamnă că nu am fost emoționată, numai eu știu cât de mult mi-am dorit-o. Cât privește meseria de mamă, nu cred că este suficient să citești o carte, cum nu cred că este foarte bine să o respecți ad literam. Da, poți primi niște sfaturi foarte bune, nu contest asta, dar trebuie ținut cont de faptul că fiecare copil este diferit, la fel ca și mama, și că, într-o oarecare măsură, trebuie să-ți asculți și instinctul, care de cele mai multe ori nu te va dezamăgi, cum la fel de bine ar trebui să-ți cunoști copilul înainte de a aplica regulile din cărți. Mai mult, nu cred că există o mamă perfectă, iar eu cu siguranță nu sunt, și abia acum îmi dau seama că au fost unele situații în care nu am
procedat corect.
Este Ana un copil liber sau unul dependent de părinți?
În niciun caz nu este un copil dependent, ba din contră, aș putea spune. Nu am încercat nicio clipă să o încorsetăm, i-am oferit libertate și încredere încă din primul moment în care a făcut primul pas. Este adevărat, tatăl său tot timpul a fost mai… mai sensibil în ceea ce o privește, a avut o teamă să nu se îmbolnăvească, să nu se rănească, dar a încercat cumva să-și țină în frâu aceste sentimente. Mai mult, nu este și nici nu a fost un copil mămos, nu a fost un copil dependent de noi. Chiar și când mergeam în parc, nu simțea nevoia să stea lipită de mine, avea curaj să exploreze singură împrejurimile, iar bebeluș fiind, de asemenea, mi s-a părut atipică. Nu trebuia să o ținem în brațe non-stop.
Cu toate acestea, nu aș vrea să se înțeleagă greșit această independență, această libertate. Este un copil foarte bun, care nu trebuie împins de la spate, mai ales în privința școlii. Este responsabilă și îmi place că ține la cărțile ei, că nu se desparte cu ușurință de ele.
Coșmarul meu cel mai mare a fost și rămâne alimentația. Faptul că nu mănâncă orice, faptul că a trebuit să găsesc soluții pentru a-i asigura un meniu diversificat m-a chinuit teribil.
Dacă îmi pare rău de ceva este că uneori facem obsesii când vine vorba de cei mici. Mi-am dat seama de acest lucru într-o seară, când ea dorea să vadă finalul unui film, iar eu și tatăl ei insistam să meargă să se spele pe dinți. Vai ce tragedie, trecea ora de culcare! Această situație m-a făcut să-mi amintesc că nici mie nu-mi plăcea când părinții mei procedau așa cu mine. Cred că uneori trebuie să fim mai indulgenți cu ei, să le oferim această libertate. În cazul nostru, Ana nu mai este un bebeluș care să aibă un program strict, oră de masă, oră de culcare, program pe care la momentul respectiv l-am respectat. Este o domnișoară în devenire și trebuie să-i acordăm credit, având încredere în deciziile ei. Încet, încet simt cum începe să-mi caute părerea. Este însă prea mică pentru a avea probleme fără rezolvare, pentru a se confrunta cu piedicile adolescenței. Mă gândesc însă cu emoție la acea perioadă, la ceea ce va urma. Ceea ce-mi oferă o oarecare consolare este gândul că mai este până atunci, motiv pentru care încerc să mă bucur cât mai mult de această etapă.
Încercați să-i faceți cunoștință Anei cu lumea dumneavoastră?
Până acum, trebuie să recunosc că am evitat, mi-a fost teamă să nu se molipsească cu acest microb, însă, recent, am început să o iau cu mine la teatru, la filmări. Mi-am dat seama că nu am cum să mă împotrivesc, că nu pot împiedica acest lucru din două motive: în primul rând pentru că noi, amândoi, suntem implicați în acest domeniu, noi suntem piesa de legătură cu această lume artistică și în al doilea rând pentru că nu are cum să nu te molipsească, este ceva în teatru și în film ce te atrage asemenea unui magnet. Mai mult, ceea ce m-a făcut să înțeleg că acest microb este deja în sângele ei, a fost prima ei experiență cu teatrul. Felul cum a reacționat, pentru faptul că a fost extrem de marcată, m-a făcut să realizez că nu cred mai este cale de întoarcere.
Prezența unui copil poate avea repercusiuni în viața de cuplu, în viața unei femei. În cele mai multe cazuri, ea își ia atât de în serios meseria de mamă, încât uită să fie femeie, să-și aloce timp de calitate. Cum poți găsi un echilibru?
Sunt într-adevăr multe femei care probabil din frică, și trebuie să recunosc, că și eu am trecut printr-o perioadă similară, nu reușesc să se desprindă de copil, rămân ancorate. Contează foarte mult familia de care aparții, contează foarte mult cel cu care împarți responsabilitățile. Luând ca un caz particular situația mea, la noi nu s-a pus niciodată problema unei „imobilizări la domiciliu” și, sincer, cred că este o prostie să nu-ți faci timp și pentru tine. Ori de câte ori am simțit nevoia să ieșim, eu sau Mimi (soțul meu), ne-am alocat acel răgaz, găsind în celălalt un aliat. Este adevărat, viața se schimbă complet și nu neapărat de când ajungi să aduci pe lume un copil, ci mai degrabă pe măsură ce acesta crește, iar nevoile lui sunt diferite. Încerci să-l educi cât mai bine cu putință, să-i prezinți domenii tot mai diferite pentru a avea o cultură mai amplă, pentru a înțelege ce-i bine și ce nu, ce-i frumos, sensibil și creativ. Mai mult, în viața mea de zi cu zi, care mă solicită mai mult ca femeie decât ca mamă, încerc să o introduc și pe Ana și pot spune că-mi place teribil să ne petrecem astfel timpul împreună.
Ce înseamnă Ana pentru dumneavoastră?
Ce înseamnă? Nu există un cuvânt, o frază care poate reuni cu exactitate sentimentele pe care i le port. Este viața mea. Pe lângă faptul că nu concep viața fără ea, nici măcar nu-mi mai amintesc cum era înainte. Singurul meu regret este faptul că nu am avut mai mulți copii.
În ziua de astăzi am impresia că se fură startul la maturitate, copiii evoluează cu repeziciune. Este și cazul Anei? Este ea un copil matur?
Cred că este ceva specific acestei generații, așa cum cu ceva vreme în urmă și noi am fost atipici pentru o altă generație. Da, cred că este un copil matur pentru vârsta ei, un copil care înțelege foarte multe. Mi-a demonstrat-o recent, când a dat dovadă de înțelepciune, dacă pot spune așa. Eram cu ea într-un magazin, urma să-i cumpăr un ghiozdan. Își dorea foarte tare un model anume, un ghiozdan care, pe lângă faptul că era extrem de încărcat, costa și foarte mult. Pe moment s-a înfuriat și a insistat să-l cumpere. I-am explicat motivul pentru care nu i-l iau: toată lumea are la fel, este mult prea scump pentru un ghiozdan și eu nu voi plăti niciodată atât pentru un obiect pe care în curând nu-l va mai folosi. A doua zi i-am adus un altul. A înțeles imediat, ba mai mult, și-a cerut scuze și mi-a dat dreptate.
Care credeți că este cea mai mare greșeală pe care o poate comite un părinte?
Hmm…. Nu aș putea vorbi la modul general, fiecare părinte, din cărți sau nu, caută cea mai bună soluție pentru el și pentru copilului său. Personal, consider că am greșit în privința alimentației, că nu am avut curaj să-i dau să guste din mai multe produse, astfel încât astăzi să nu ne mai confruntăm cu situația actuală. Nu știu exact cât de vinovată sunt eu sau cât de vinovată este moștenirea genetică, pentru că la acest capitol seamănă foarte mult cu tatăl său. Când era mic avea câteva feluri de mâncare pe care le agrea, puteai să le numeri pe degete, la fel ca și Ana.
Una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate face un părinte este că nu se poate acomoda cu ideea că cel mic a crescut, a trecut la o altă etapă fără niciun fel de preaviz. Dacă până la un punct copilul avea un anumit program, într-o zi îți dai seama că nu mai respectă ora de somn sau că nu-i mai place orezul cu legume pe care-l adora. Acest lucru ai impresia că-ți dă toată lumea peste cap și în loc să încerci să devii tu mai flexibil, să te acomodezi nevoilor sale, te încăpățânezi să-l modelezi după tine, după ceea ce ai învățat tu până în respectivul moment.
Copilul crește într-o joi, el trece la o altă etapă și tu ești complet nepregătit pentru acest moment.
De asemenea, cred că tot la capitolul greșeli, aș putea introduce și dezechilibrul din familie. Lipsa unei armonii, lipsa înțelegerii și a dragostei pot avea repercusiuni serioase asupra copilului.
Am impresia că timpul a trecut extraordinar de repede. Mă uit la ea seara și, când văd cât a crescut, că este aproape cât patul, nu pot să-mi dau seama când a încetat să mai fie un bebeluș.
Cât de importantă este arta pentru un copil?
Este foarte importantă. Însă cred că, din nou, familia din care se trage copilul are un cuvânt greu de spus la
acest capitol.
Dacă părinții, în calitate de modele, nu au afinitate față de acest domeniu, le va fi foarte greu să-l aducă pe copil față în față cu arta, arta sub diferite forme, teatru de păpuși, spectacole, filme, pictură, muzică și așa mai departe. Sunt foarte importante valorile pe care le trimiți mai departe, ele practic formează bagajul lui de cunoștințe, cu acestea îl trimiți în viață.
Copii mici, griji mici; copii mari, griji mari, nu-i de colo această vorbă. Proporțional cu vârsta lor cresc și emoțiile și grijile noastre față de ei.
O recomandă experiența în funcția de Redactor-Șef al revistei Căminul și al site-ului CasaMea.ro.