Dacă mă întreba cineva, în urmă cu 3 ani, ce-mi doresc de la viitor răspunsul meu era inevitabil: vreau să fiu mamă!
Când, în sfârșit, s-a întâmplat miracolul, când am făcut cunoștință cu ce doi ochi albaștri, pictați parcă din albastrul cerului, am știut că abia atunci am tot ce-mi doresc. Și era atât de aproape, era în brațele mele. Am ajuns însă acasă! Nimic parcă nu mai era la fel de frumos. Au început temerile, mă trezeam în fiecare noapte să văd dacă respiră, mă rugăm necontenit, cu lacrimi în ochi, să-i dea Dumnezeu sănătate. Nu știu de ce, dar îmi era greu să cred că tot ceea ce mi se întâmplă este adevărat. Apoi au început colicile. Nopțile albe, care până nu de mult erau pricinuite de petrecerile în club, acum se transformau în seri dansante. Celine Dion, Lara Fabian și Anjelika Varum făceau parte din repertoriul nostru obișnuit, seară de seară. Ea plângea, eu plângeam, de data aceasta pentru că eram supărată. Eram supărată că am un pui de om în brațe, care a venit în viața mea fără instrucțiuni de utilizare, care plânge și nu știu cum să-l alin.
După ce am încercat toate picăturile, ceaiurile și prafurile magice recomandate colicilor – am comandat chiar și din Anglia unele (pentru că auzisem ca sunt mai bune) – toate fără rezultat, am descoperit „homeopatul”.
Am mers la unul și, în sfârșit, după 4 biluțe, colicile noastre au încetat, nu mai aveam nopți albe, dar dansul și cântatul nu au contenit, momentele alea ne-au plăcut, ne-au apropiat, ne-au ajutat să ne cunoaștem, și ne-au creat un obicei minunat pe care-l avem și astăzi.
Am trecut de toate momentele acelea, care par atât de îndepărtate, însă ceea ce este cel mai greu de suportat în meseria de mamă este suferința copilului tău bolnav. Am simțit fiecare răceală, durere de burtică, bubiță sau vânătaie făcută ca pe un cuțit ce-mi scrijelea inima. Aș fi făcut sau dat orice atunci când a făcut prima enteroviroză, când a făcut prima pneumonie interstițială, când a căzut și s-a ales cu patru copci în frunte, numai să mi se fi întâmplat mie toate astea, și nu ei. Dar au trecut și astea, toate au fost răsplătite la final cu un suflu de fericire care suna cam așa: „Bravo, copilul este foarte bine, nu mai are nimic!”.
La fel de greu de suportat este sentimentul de vinovăție, că trebuie să mergi la serviciu, să stai acolo 8 ore, în fiecare zi, și să-i oferi copilului tău doar jumătate din timpul pe care-l oferi serviciului. Cum să nu te simți vinovat când îl lași la grădiniță, deși știi că e spre binele său. Îl lași o zi întreagă, iar el, cu un zâmbet nemărginit, îți zice: „selvici ușol, mami!”.
Dacă ar fi să fac trimitere la un moment frumos, mi-ar fi dificil să povestesc despre unul, as putea scrie un roman întreg. Fiecare dimineață este mai frumoasă de la o zi la altă, fiecare gest sau intenție a ei de a mă ajuta, de a ma îmbărbăta sunt fericirea întruchipată. Și cum să nu fie? Ai parte de sărutări, îmbrățișări, râsete cristaline și veselie în fiecare zi; ai parte de iubire necondiționată 24 din 24.
CEO la grupul Creative Art.
Îl recomandă experiența de Art Director și Publisher al revistelor Căminul, Bucătăria pentru toți, Bebelu, Industry Insights, și suplimentului ziarului România liberă.