„Eric este o copie fidelă a tatălui său”

O familie fericită, o familie în care regulile stricte nu prind deloc contur. Singura lor regulă este dragostea, care îi ţine aproape și pe care o consideră secretul armoniei. Sunt trei, adoră să se joace, iubesc marea, fac mișcare, se plimbă, aleargă, vizionează filme, se răsfaţă și uneori mai fac și teme. Lucruri normale, dar atât de preţioase prin timpul pe care și-l acordă unul altuia.

Ne-au deschis ușile și ne-au lăsat să pătrundem în casa lor, în sufletul lor, în inima familiei.

Andreea Aradits rămâne de cele mai multe ori în minoritate. Tatăl și fiul fac front comun împotriva ei, astfel că ajunge să fie singurul adult din casă. Ne povestește totul cu zâmbetul pe buze. Îi admiră pe cei care au reguli stricte, însă atunci când vine vorba de propria familie, nu ar face nimic să o schimbe pentru că doar așa se simt în largul lor, înconjurați de iubire și plini de viață. Iar scopul său este să își ajute copilul să devină un adult fericit.

Dragă Andreea, ce amintiri te leagă de naștere și cât de mult v-ați dorit acest copil?

Eu simțeam de ceva vreme că este momentul. Andrei era încântat de idee. Își dorea un copil, dar cândva… în viitor. Așa că l-am bătut la cap până l-am convins că este într-adevăr timpul să devenim părinți. Și așa a apărut Eric.

Amintirile legate de naștere… sunt ușor neclare, cred că natura are grijă să nu ne amintim chiar totul. Îmi amintesc faptul că ne-am dus la spital în mare grabă, cu un Tico. Graba a fost însă nejustificată, pentru că am petrecut o lungă perioadă în travaliu, iar Eric a venit abia a doua zi dimineață, supărat că a fost deranjat din somn la o oră la care nu îi stă în fire nici în prezent să fie treaz, la 7.00.

De asemenea, îmi aduc aminte că am discutat de nenumărate ori cu Andrei despre faptul că nu va intra în niciun caz în sala de nașteri, că e un moment dificil și că e mai bine așa. Când a sosit vremea, nu s-a putut dezlipi de mine. A stat tot timpul acolo.

Cum i-ai dat vestea lui Andrei și, mai ales, cum a primit-o?

L-am șocat pur și simplu, pentru că l-am trezit din somn și l-am întrebat în repetate rânduri „sunt două linii? sunt două linii?”. Cea de-a doua linie, care confirmă sarcina, nu era foarte vizibilă și nu-mi dădeam seama dacă e într-adevăr acolo sau doar mi se pare. Ne străduiam deja de vreo două-trei luni și mi se părea foarte mult la momentul respectiv (acum dau vina pe vârstă pentru lipsa răbdării, aveam 23 ani). În cele din urmă, ne-am dat seama că testul prezintă două linii și am fost extrem de încântați. Vestea sarcinii, ca vestea, însă Andrei a fost și mai bucuros când a aflat că vom avea băiat. Își dorea foarte mult un partener de joacă. În ceea ce mă privește, tot ce mi-am dorit a fost să fie sănătos/sănătoasă, restul chiar nu conta.

Ce îmi poți spune despre acomodarea cu cel mic?

A fost mult mai greu decât mi-am imaginat. Aveam convingerea că dacă îl hrănești, îl schimbi și îi oferi afecțiune nelimitată și necondiționată, este suficient să ai un bebeluș zâmbitor și vesel, ca în reclamele de la TV. Nu zic că nu a avut și astfel de momente, dar în cea mai mare parte a timpului, Eric a fost foarte… „vocal”. Și avea un urlet puternic. Ne trezea instant și pe noi și pe vecini (bănuiesc). Făceam concurs cu Andrei care ajunge primul la copil.

Din momentul în care a făcut primii pași și a început să-și mai consume din energie, totul s-a schimbat. Am început să ne înțelegem de minune. Pentru noi, primele… 12 luni au fost cele mai dificile.

Poate că toată această etapă am simțit-o atât de dificilă și prin prisma faptului că am fost doi părinți stresați și pentru că nu am avut niciun ajutor, nu știam cum să abordăm unele situații. Nimeni nu se naște părinte, totul se învață din mers, dar până la urmă, zic eu, ne-am descurcat bine.

Ce „isprăvi” face Eric?

Eric are o personalitate puternică, deși la prima vedere pare un îngeraș buclat și blond. Are o pasiune pentru jocurile pe computer (în special Minecraft), pe care cred că o moșteneste tot de la tatăl lui (Andrei preferă jocurile de strategie, dar și el era la fel de pasionat pe vremea când avea ceva mai mult timp liber).

Cât de mult seamănă cu tatăl său?

Mai mult decât mi-aș dori uneori. Uneori, am impresia că Eric e fratele mai mic al lui Andrei. Cel mai greu este când fac front comun și eu rămân singurul adult din casă.

Ce a împrumutat cel mai mult de la voi?

De la mine, în afara părului creț (care nu îi place), nu știu dacă a împrumutat prea multe. Poate memoria, are o memorie foarte bună.

În rest, este o copie fidelă a tatălui său, mai puțin în ceea ce privește pasiunea pentru lectură. Andrei este un împătimit al cărților, devorează orice carte îi pică în mână. Eric, pe de altă parte, nu este atât de convins, încă. În prezent, suntem la stadiul în care lectura trebuie impusă cu perseverență.

Cum se desfășoară o zi obișnuită, petrecută în trei?

Dacă este o zi de școală, programul e destul de încărcat. Avem teme, pian, în unele zile chiar și baschet, asta pe lângă cursurile obligatorii, evident. În calitate de părinți, ziua noastră este un soi de alergătură, având în vedere că mezinul trebuie să ajungă în diversele locuri pentru a-și putea desfășura activitățile.

În situația în care vorbim de o zi liberă, o zi de weekend, atunci programul este următorul: somn cât încape (la capitolul acesta suntem campioni toți trei, nimeni nu ne întrece, am putea dormi până după-amiază fără nicio problemă), mâncăm „de dimineață”, povestim, ieșim în parc, mergem la film și încheiem ziua cu încă un film, de data aceasta acasă. Lui Eric îi plac și filmele vechi, cum ar fi cele cu Charlie Chaplin sau „Sunetul muzicii” și astfel putem să vizionăm împreună aproape orice.

Dacă alegem să ieșim din București, cel mai probabil facem o excursie la mare. E locul unde ne simțim mereu ca acasă.

Sportul este o alegere perfectă pentru un copil precum Eric. Ați ales o astfel de variantă?

Sportul e obligatoriu pentru Eric. L-am dat la baschet de la cinci ani, când ne-am dat seama că dacă nu face destulă mișcare pe parcursul zilei, nu avem nicio șansă să doarmă noaptea (e perioada lui preferată din zi – și aici seamănă tot cu tati). Am încercat cu înotul o perioadă, dar nu s-a lăsat deloc convins să facă bazine. A fost foarte încăpățânat pe această temă și până la urmă a trebuit să cedăm. El a ales baschetul, cu toate că noi ne-am gândit că nu ar fi tocmai potrivit pentru acest sport, dat fiind că nu este tocmai înalt. În cele din urmă, am considerat că este mai important să facă mișcare și dacă el este fericit, suntem și noi alături de el.

Descrie-mi relația tată/fiu!

Relația tată-fiu a trecut prin mai multe etape: în primă fază, Andrei a fost absolut paralizat în fața urletelor de bebeluș (da, erau urlete, nu pot să le spun altfel, oricât de mult îl iubesc). Etapa a doua a fost perioada în care Eric a început să se joace și să caute un partener de joacă – aici s-au înțeles de minune. În continuare, la acest capitol, nimic și nimeni nu-l întrece pe tati.

Acum, cred că suntem în etapa a treia, când pe lângă joacă, avem și responsabilități. Trebuie să facem teme pentru școală, să citim și să repetăm pentru pian. Aici tati, mai rebel din fire, e o combinație cu adevărat periculoasă în relație cu Eric (la fel de rebel). Dacă ar fi după ei, temele ar fi eliminate definitiv din program, mai puțin pianul și cititul. Când vine vorba de acestea două, Andrei este de neînduplecat, ține foarte mult ca Eric să-și respecte îndatoririle și speră ca la un moment dat să ajungă să le îndrăgească și să le prețuiască, iar inițiativa să-i aparțină.

Ce îmi poți spune despre educație? Ce alegeri sunteți nevoiți să faceți pentru el?

Eric e abia în clasa a IV-a, până acum lucrurile au mers cumva din inerție. Cred că abia de acum înainte trebuie să facem alegeri în ceea ce privește educația. Încă discutăm pe acest subiect. Ce știm sigur este că ne dorim un copil fericit, care să învețe, să fie liber și interesat de educație. Din păcate, până acum școala nu a făcut decât să-l îndepărteze, dar noi sperăm că lucrurile se vor schimba. Sunt sigură că până la urmă vom găsi cea mai potrivită soluție. Oricum, prin activitățile noastre zilnice, încercăm să-i schimbăm părerea și vrem să-i demonstrăm că educația nu numai că este necesară, dar și că este foarte frumos și plăcut să înveți lucruri noi.

Vă considerați o familie perfectă?

Deloc. Din contră. Mă uit în jur și văd oameni mari, adulți responsabili cu copii bine pregătiți, cu programe stricte și reguli clare. Sincer, îi admir, iar uneori mă gândesc că poate suntem mult prea flexibili, prea permisivi cu el și nu sunt sigură că aceasta este soluția câștigătoare, nu știu dacă este o abordare corectă. Pentru noi însă pare să fie unica. Până acum a funcționat. 🙂

Dacă reușim să-l ajutăm pe Eric să ajungă un adult fericit, să facă ce-i place în viață, atunci cred că suntem pe drumul cel bun. Este tot ceea ce ne dorim pentru el, să fie fericit, împlinit și bineînțeles sănătos. Dacă toate acestea vor fi bifate, înseamnă că nu am eșuat ca părinți. Fiecare are propria metodă și nu știu dacă este cineva în măsură să o confirme sau să o infirme, atâta timp cât în centru atenției stă nevoia propriului copil.

Și tăticul vorbește…

Andrei Aradits este un personaj. În viața de zi cu zi își interpretează cu brio rolul de tată, care îi vine ca o mănușă. În viața publică se confruntă cu noi și noi provocări și asta-i place pentru că nu știe ce înseamnă monotonia, adaptându-se perfect la orice situație. Întotdeauna cu zâmbetul pe buze, pare mai degrabă să privească viața ca pe o întâmplare frumoasă pe care nu și-o închipuie decât alături de familie. Deși au premeditat venirea pe lume a bebelușului, astăzi un mic adolescent, Andrei a trecut prin haosul de după naștere. Nu a știut ce și cum trebuie să facă, cum să se comporte ca un tătic obișnuit. Iar ceea ce i-a ridicat serioase semne de întrebare a fost faptul că nu știa de ce Eric trebuia să plângă ori de câte ori îl vedea prin preajmă. Astăzi, fiul său este mare și iată că îi devine cel mai bun partener de joacă. Lasă deoparte temele pentru o oră petrecută alături de tatăl său. Ce poate fi mai frumos?! Sunt o familie împlinită, sunt suflete pereche, sunt întotdeauna trei! Astăzi, Andrei Aradits recunoaște că ar renunța la Oscar pentru propria familie, care îl întregește și îl face să simtă ce este dragostea adevărată.

Ce înseamnă viața de familie pentru Andrei Aradits?

Viața de familie înseamnă armonie. Este un cuib unde protejăm copilul și ne protejăm pe noi. Este o promisiune, un pact că vom face tot posibilul pentru a-l face fericit pe celălalt, pentru că fericirea nu se poate trăi în singurătate.

Ce schimbări au venit odată cu apariția lui Eric în viața de cuplu?

Majore!! Nu ne socoteam destinați unul altuia sau „suflete pereche” atunci când
ne-am cunoscut. „Noi doi” a fost o întâmplare fericită. „Noi trei” este un rezultat asumat conștient și miraculos!

Ce reprezintă Eric pentru voi?

E copilul nostru și pentru ca el să fie fericit, vom face tot ce ne va sta în putință. Cred că toți părinții care își iubesc copiii, își doresc fericirea pentru ei.

Cât de grea a fost acomodarea cu noul venit, imediat după naștere?

Haos. Am avut atacuri de panică, la modul cel mai serios. Nu înțelegeam nimic. Eric a fost un bebeluș terorist. Nu știu ce simt mamele, dar până când a început în sfârșit să comunice și cu mine, eu personal nu știam ce să fac și ce să-i fac. Brusc, toată casa era plină de chestii mici, atârnate, miros de lapte bătut și plânsete. Intrasem în paranoia. Aveam sentimentul că Eric are ceva cu mine personal. Îmi reproșa ceva extrem de vehement și eu nu înțelegeam ce vrea de la mine. Care-i problema? Ce-am făcut? De ce crezi că sunt un tată așa îngrozitor? Nu înțelegeam cum un individ așa fragil, aparent, poate avea pretenții atât de disperate. Abia pe la un an am început să discutam, cumva… și nu în ultimul rând să dormim!!

Îți mai dorești un frățior/surioară pentru cel mic?

Nu, mulțumesc. Am observat un fenomen. Există părinți care au următorul discurs: „… doarme, e cuminte, nici n-am simțit că am copil.” Ăștia sunt oamenii care mai fac un copil aproape întotdeauna. Cei cărora le-au picat modele mai năbădăioase, se mai gândesc dacă vor să repete experiența, ori în cazul nostru, clar nu.

Descrie-mi o zi obișnuită, petrecută alături de Eric!

Dacă e zi de școală, rolul meu este mai mic. Sunt transportor. Eu duc și aduc copilul la activități, eventual gătesc ceva… și dacă termină nenorocitele alea de teme, poate ne mai jucăm. La joacă ne sincronizăm perfect. La teme ne certăm de fiecare dată. Asta din cauza faptului că mie mi se par niște tâmpenii, mă enervează și nu le văd rostul în educație și în viață. Soția nu-i tocmai de acord cu acest punct de vedere. Eric, da.

Dacă e zi de vacanță, ne trezim târziu. Poate facem împreună niște clătite, poate mergem la un film, parc, mare… poate ne împușcăm cu niște nerfuri. D-astea.

Își mai aduce aminte Andrei Aradits de anii copilăriei? Ce năzbâtii făceai?

Ce să fac, copilării… Năzbâtii făceam, cum nu? Parcă n-aș vrea să intru în detalii pentru că mi-e că se vor întoarce împotriva mea. Dacă va citi Eric interviul? Ce autoritate voi mai avea atunci în fața lui?

Ce înseamnă libertatea pentru un copil și cât de mult încerci să i-o oferi propriului copil?

Eu am fost liber. Mama n-avea încotro și m-a lăsat de multe ori să mă descurc singur oriunde am dorit. Cred că mi-a prins foarte bine. Acum, când îmi amintesc, au existat situații pe care le-am trăit cu potențial periculos, dar cu toate acestea n-am pățit nimic. A fost bine până la urmă. Poate am fost norocos, poate vremurile erau altele, nu știu. Dar aceea libertate mi-a dat încredere în oameni și în neprevăzut. Acum încerc să îi dau și lui Eric această libertate, ținând seama totuși și de contextul diferit al timpurilor de acum.

Care sunt destinațiile de vacanță preferate de voi?

Mare. Mare. Mare. Grecia în general, Corfu în particular. Acolo e cealaltă noțiune de „acasă”.

Care este personajul din piesele de teatru cu care te asemeni cel mai mult și de ce?

Hamlet. Pentru că în luarea unei decizii, tot timpul mă paralizează gândul consecințelor. Am un dubiu permanent asupra tuturor posibilităților aflate la îndemână. Și sunt un individ ludic și sarcastic. Cred că așa e și Hamlet.

Cum reușești să îmbini relația de cuplu/profesie/familie fără ca cineva să aibă de suferit?

Nu știu dacă reușesc să fac asta fără ca nimeni să nu aibă de suferit. Undeva, trebuie să faci un fel de compromis. Atunci când sunt implicat într-un proiect, familia are de suferit, deoarece am mintea în altă parte. Mai ales că nu am o meserie pe care pot s-o las la serviciu. Rolul vine cu mine acasă, mănânc cu el, dorm cu el. Important e să ai priorități clare pe termen lung. Și prioritatea mea e familia. Punct.

Crezi că o să cazi pradă conflictului dintre generații?

Am căzut deja. Am primit un smartphone de ziua mea și a trebuit să mă rog de Eric să-mi explice cum trebuie să dau din degete.

Dacă ar fi să așezi pe o scară de la 1 la 10, pe ce treaptă ai așeza familia și pe ce treaptă profesia?

Nu știu, e ca și cum ai spune: ce preferi, să mănânci sau să respiri? Dacă ar trebui să aleg între a fi un șofer de taxi cu familia mea sau să iau Oscarul fără familia mea, cred ca aș prefera să mă fac șofer de taxi.

Ce îmi poți spune despre nuntă – a fost una simplă sau cu mult fast?

Simplă. Foarte simplă. Aș putea spune că ne-am chinuit să nu depunem efort :). Pentru că forma nu trebuie să fie prioritară semnificației sau conținutului.