Fă-ți timp, mami, să mă auzi!

O nouă zi se încheie, o zi din toamna anului 2009. E 8.30 seară. Plec de la birou, unde dețin o funcție cu răspunderi mari, într-o companie importantă în care muncesc de 16 ani. Este din nou târziu și ajung grăbită la mama de unde trebuie să o iau pe Maria mea de 5 ani și să traversez Bucureștiul până acasă, să ne încadram într-un timp de bun simț ca să îi fac băiță, să citim povești (nelipsite zilnic încă de când avea 3 luni), apoi să o culcăm. Nu reușim niciodată ca acest program de seară să se încheie mai devreme de ora 23.30, chiar 00:00, oricât mă străduiesc, mă agit, mă necăjesc, mă blamez că nici azi nu am avut cum să plec ceva mai devreme, oricât aș fi vrut.


În grabă, în mare grabă, abia reușesc să îmi salut părinții, să verific că totul e ok cu ei: tata te mai doare piciorul?, mama ai fost la dentist azi? dar cu radiografia aceea cum este?.
Și tot așa. Mă simt vinovată – și astăzi – că nu am timp nici să iau loc un pic, este deja prea târziu și avem de ajuns aproape în cealaltă parte a orașului. Știți și voi la fel de bine ca și mine aceste trairi… Știu că vinovăția sau rușinea nu ajută pe nimeni cu nimic, dar ce să fac… asta simt în toată ființă mea. Tare aș vrea să stea altfel lucrurile, însă acesta e un vis prea indepartat…
În drum spre casă, în timp ce gândesc toate acestea cu ochii în lacrimi la volan, copila mă întreabă: “Mami, pe mine de ce nu mă duce transportul grădiniței direct acasă, ca pe alți copii, și eu sunt singura care mai stă câteva ore la bunici până vii tu să mă iei?”. Nu apuc să răspund. În acest timp sună telefonul…de ce nu mă mir. Tot o problemă de serviciu. Responsabilitățile ard, lucrurile chiar trebuie rezolvate și eu duc în spate o parte dintre ele, pur și simplu sunt anumite locuri de muncă unde nu ai cum închide telefonul până a doua zi, lucrurile sunt la foc continuu. Îi șoptesc fetiței care tot încearcă să îmi atragă atenția … “Maria, mai încet, vorbesc la telefon, știi că nu e politicos să vorbești tare”.
Ajungem acasă, reușesc să schițez o conversație cu soțul meu; subiectele pe care vrem să le atingem sunt așa de multe și desigur că nu e timp pentru ele.
Trebuie pregătită o cină în grabă că să mă încadrez în timp, doar doar reușesc să culc copilul măcar azi la o oră mai decentă, ca să fie odihnită a doua zi, că așa am citit un articol într-o revistă bună de creștere copii, că cei mici au nevoie de minim nouă ore de somn pe noapte.
În acest timp, Maria mă strigă. “Mai încolo, Maria, te rog, încerc să vorbesc cu tati.” După trei încercări eșuate, copilul de cinci ani vine la mine la bucătărie, îmi ia mâinile în mâinile ei, își pune mânuțele pe obrajii mei și mă privește fix în ochi. Și îmi spune : “Mami, ai ochi așa de frumoși. Hai să te învăț să asculți cu ei. Eu și așa te ascult pe tine, mami, când îmi vorbești, cu ochii. Așa ajung mai repede la inimă vorbele. Fă-ți timp, mami, să mă asculți măcar cu ochii”. Apoi a plecat, târându-și șoricelul de pluș după ea.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Din nou. A câtă oară. Lacrimi de vinovăție, de durere, de neputință.
Nu asta este ceea ce am visat pentru relația dintre mine și copilul meu, deși tot ce fac acum ca muncă și realizări gândesc că tot pentru ea fac… să aibă o copilărie plină cu de toate, un viitor oarecum asigurat… cred eu.
Citește continuarea pe SFATULPARINTILOR. RO.


Lasă un Comentariu...

*