De curând, am devenit mămică. Un băiețel atât de mic mi-a conturat visele, mi-a adus speranța și m-a făcut fericită. În timpul celor nouă luni de sarcină, am citit, am răsfoit, am studiat și mă gândeam că nimic din tot ceea ce însemnă depresie nu m-ar putea afecta. Mă vedeam o mămică puternică, capabilă să fac față schimbărilor aduse de naștere și nu cunoșteam cum, hormonii atât de mici, pot pune stăpânire pe viața unui om. Însă, nu totul este precum pare.
Nașterea este un moment miracol, în care te simți în stare să dobori orice supărare, orice durere. Îți aștepți bebelușul, îți dorești să îl cunoști, să îl ții în brațe. Însă, schimbările fiziologice apar și ele. După ce copilul meu a văzut lumina zilei, un fior rece m-a străfulgerat. Era momentul în care simțeam că nu îi mai aparțineam, că viața ce până acum a crescut înlăuntrul meu mi-a spus adio. Eram fericită, pe de o parte, eram și supărată, pe de altă parte. Se terminase o etapă și nu știam dacă mă simt pregătită pentru un nou început.
Încet-încet, am început să mă obișnuiesc. Am ajuns acasă, am învățat să-l alăptez, să-l îngrijesc, să îi vorbesc. Îl vegheam zilnic. Îi simțeam respirația și nu puteam niciodată să adorm până ce nu eram sigură că micuțul meu dormea. Atunci când se întorcea în pătuț eram trează, lângă el. Mi-era teamă să nu pățească ceva rău. Ziua, stăteam așezată lângă el. Îl vedeam cum doarme, cum zâmbește, cum gângurește. În schimb, mi se părea că tot timpul este bolnav, și că mai mult ca sigur ceva rău i se va întâmpla. Sunam medicii și le ceream ajutoarele. Le scriam prietenelor, le ceream sfaturile, citeam zeci de articole.
Eram speriată din ce în ce mai mult. Ajunsesem să nu mai ies din încăperea în care micuțul meu se afla, de teama că în timpul în care eu eram departe de el, chiar și pentru câteva minute, cel mic va păți ceva, iar eu nu mi-aș fi iertat acest lucru niciodată.
Dar oare de ce se întâmplau toate aceste lucruri? Și de ce tocmai mie? Deși pare surprinzător, în lăhuzie orice femeie trece printr-o serie de stări. E fericită și imediat plânge, e supărată și imediat devine veselă, e melancolică…sunt stările sarcinii, momentul în care hormonii par să se reașeze. Perioada de depresie prenatală te pândește oricând, iar tu ceea ce trebuie să faci este să te bazezi pe prieteni, pe parteneri, pe toți cei din jurul tău.
Să pleci, să evadezi, să te redescoperi și să nu te lași niciodată răpusă de sentimente. Copilul tău nu va păți nimic. Va crește mare, însă întotdeauna va avea nevoie de o mămică puternică și sănătoasă.
Și doar tu poți face acest lucru, atât pentru tine, cât și pentru cei apropiați ție.
Eu am ieșit din casă, m-am plimbat, am lăsat pruncul în grija soțului, am evadat din locul în care ședeam ore întregi. Și astfel m-am regăsit.
CEO la grupul Creative Art.
Îl recomandă experiența de Art Director și Publisher al revistelor Căminul, Bucătăria pentru toți, Bebelu, Industry Insights, și suplimentului ziarului România liberă.