L-am programat atât de bine pe bebe încât a decis să vină mai devreme, mult mai devreme. Se pare că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă. Sophia s-a născut în aprilie 2014, iar noi plănuiam să concepem abia în vara anului 2014.
Nu știu ce fel de sarcină am avut. Mie mi s-a părut că primele 3 luni au durat 3 ani. Mi-a fost rău și greață, am slăbit 5 kg și am fost extraordinar de obosită. Simțeam că nu mai am nici un pic de putere și îmi venea să plâng de somn. Îmi doream doar să mă ghemuiesc sub birou și să dorm. Nu mă ajutau nici gândurile negre. Îmi imaginam că o să se întâmple ceva și o să pierd sarcina. Coșmarul acesta mă urmărea permanent, în fiecare noapte. Însă, după primul trimestru, mi-a revenit energia și am fost OK, din punct de vedere fizic. Am luat înapoi cele 5 Kg și am mai pus 4 (după naștere cântăream la fel de mult ca înainte să rămân însărcinată).
Cu toate acestea mi s-a accentuat anemia și am fost nevoită să-mi fac analize în fiecare lună. Din fericire, bebe nu a avut nicio problemă și a fost în grafic pe toată durata sarcinii.
Am plănuit tot timpul să nasc natural. Nu am luat în calcul cezariana, era ultima soluție, doar dacă ceva nu ar fi fost ok (eram sigură că totul o să fie bine, motiv pentru care nu m-am informat deloc despre operație). Într-o dimineață am simțit ceva ciudat și am mers la camera de gardă unde mi-au spus că mi s-au fisurat membranele și că trebuie să mă interneze. Urma să nasc, însă peste vreo 14 ore. Eram pregătită sufletește. M-am apucat să urc scări (mi-au zis că ajută la grăbirea travaliului), mi-au făcut fel și fel de proceduri, injecții, am băut și o tinctură bleah, însă toate fără rezultat. După toate intervențiile nu mă dilatasem mai mult de 2 cm (deși aveam contracții dureroase). 30 de ore mai târziu bebe deja nu mai era în siguranță și am fost convinsă să fac cezariană. Eram deja epuizată și nu mai avem încredere în nimeni și nimic. După toată experiența lungă și plină de gânduri, îndoieli, frici, emoții și hormoni, nu-mi doream decât să aud că bebe plânge. În cele din urmă am auzit-o pe Bubuic (așa o alintăm) și am văzut cum în câteva secunde se colorează din mov în roz. Și așa a început totul!
Următorul episod din viața de proaspătă mămică a fost, din nou, neplăcut. Eu am crezut că nasc, îmi aduc copilul în brațe și începe să mănânce. Ah, de mi s-ar fi spus! Ce de ragade și cât sânge! Acum alăptez aproape exclusiv, însă am avut mameloanele plate și asistentele m-au descurajat din primul moment. Primele 2 săptămâni nu am ieșit din dormitor pentru că nu puteam ține o bluză pe mine, de durere. Sânii îmi erau angorjați pentru că Sophia nu putea să sugă mult… însă sugea des și nu aveam timp să mă vindec. Nu aveam pompă și nici nu știam cât de mult m-ar fi putut ajuta. Am avut lapte la limită încă de când am născut și nu m-a ajutat nici faptul că, atunci când Sophia avea o lună, am făcut o criză biliară și pancreatită, din cauza unor pietre mici și ambițioase. A trebuit să fac colecistectomie și să plec de lângă ea timp de 4 zile. Au fost cele mai grele 4 zile din viața mea. După toată nebunia aceasta a primit sânul din nou și a luat în greutate bine. Cu toate acestea, am simțit tot timpul că sunt la limită cu laptele (sunt foarte geloasă pe mamele care au într-atât cât să pună și la frigider).
Din acest motiv m-am alăturat unui grup pe Facebook, unde am găsit multe informații utile despre alăptare, însă am abandonat repede proiectul după câteva incidente neplăcute. Cred că fiecare mamă ar trebui să facă tot posibilul să alăpteze, fără să își piardă mințile. Oricum ai un sentiment incredibil de neputință și fără acest “guilt trip” din partea altor mame.
Acum mă interesez despre diversificare – să vezi aici războaie printre mamele de pe net :))
Lăsând totul la o parte, este minunat să fii mămică! Viața mi s-a schimbat total, mai ales acum când totul se învârte în jurul ei. Mă bucur de fiecare moment pentru că știu cât de repede trece timpul. În noiembrie mă voi întoarce la serviciu și mă îngrozește gândul că am s-o văd mai rar. Observ cât de greu îi este soțului meu și cât de dor i se face de ea. Știu însă că o să fie bine, că o să fim părinți buni, chiar dacă lucrăm, că amândoi o să reușim să creștem împreună un copil sănătos și fericit.
Creșterea ei armonioasă este principalul meu obiectiv, drept urmare mă interesez peste tot. Am câteva modele printre prieteni și rude, am ideile mele despre creștere și educație (care corespund cu ale soțului). Citesc articole pe net (pe care fie le caut pe Google, fie pe FB). Ocazional, mai întreb și doctorul pediatru (rar, pentru că până acum m-au interesat subiecte care nu sunt acoperite de către programa Facultății de Medicină). Încerc să citesc mult, cât de mult îmi permite timpul, astfel încât să pot lua decizia cea mai bună pentru nevoile mele și ale Sophiei.
CEO la grupul Creative Art.
Îl recomandă experiența de Art Director și Publisher al revistelor Căminul, Bucătăria pentru toți, Bebelu, Industry Insights, și suplimentului ziarului România liberă.