Copiii, infirmieri de nevoie, pentru proprii părinți

Demenţa, considerată mai mult ca fiind o afecțiune specifică vârstnicilor, nu mai este demult așa. Întâlnită ce-i drept cu precădere în rândul celor de vârsta a treia, demența se caracterizează prin declinul funcțiilor mentale. Din păcate, evoluția bolii nu poate fi stopată, ci cel mult încetinită, și aceasta doar pentru o perioadă limitată. Cea mai frecventă cauză de demenţă este boala Alzheimer, care reprezintă 50%-60% din cazuri.

Alzheimer 1

Picture 1 of 5

Nepăsare din partea autorităților

Autoritățile nu consideră, probabil, că demența este o afecțiune care merită luată în seamă. Dovadă că deși statisticile arată că 1 din 8 persoane care au trecut de 55 de ani suferă de această afecțiune, numărul centrelor specializate și care aparțin statului sunt extrem de puține. O alternativă ar fi centrele private, dar sumele care trebuie virate de aparținători sunt prea mari pentru buzunarele mai mult goale ale românilor. Rămâne o singură variantă, dar și cea mai nepotrivită pentru un bolnav de demență: îngrijirea la domiciliu.

Lupta cu morile de vânt

Fiecare zi alături de un bolnav de demență sau de Alzheimer este o luptă. O luptă care se reia la nesfârșit. Care poate nu ar fi atât de grea dacă nu ar interveni uitarea. Părinții își uită proprii copii, pe care îi tratează ca pe niște străini, iar aceștia simt că se luptă cu morile de vânt. Autoritățile par surde la problemele lor, și nu de puține ori simt că se zbat în zadar. Cu toate acestea, a doua zi o iau de la capăt, cu aceeași răbdare și dragoste.

Diagnosticată la vârste din ce în ce mai mici

Până acum câțiva ani, demența era considerată exclusiv o afecțiune ”rezervată” doar vârstnicilor. Îngrijorător este că vârsta la care aceasta începe să se manifeste scade dramatic de la an la an, iar nepăsarea statului îi condamnă la uitare înainte de vreme pe cei suferinzi. Și pe cei care îi îngrijesc la domiciliu, de cele mai multe ori copiii bolnavului.

Diagnosticare tardivă

Mulți dintre cei care suferă de Alzheimer sau demență ajung să fie diagnosticați corect abia când este prea târziu, ceea ce le scade dramatic șansele la o încetinire a bolii, cu ajutorul tratamentului. Proprii copii s-au transformat în aceste condiții în infirmiere de ocazie, le schimbă scutecele de unică folosință, le administrează tratamentul, într-un cuvânt, fac totul.

Bolnavii nimănui?!

Pentru cei care primesc diagnosticul din timp, o șansă la încetinirea bolii ar fi internarea într-un centru specializat. Numai că la stat locurile sunt extrem de puține, iar într-un centru privat, suma lunară care trebuie achitată depășește cu mult, uneori, posibilitățile românului de rând. Și astfel, bolnavul rămâne să fie îngrijit de cei ai casei. Și acest lucru nu este deloc ușor, rămâi de multe ori fără putere fizică, dar mai ales psihică. Cu toate acestea trebuie să te ridici și să o iei de la capăt, să trăiești aceeași zi de mii de ori. În afară de provocările bolii, există și marginalizarea din partea celor din jur. Mai ales că, în funcţie de severitatea bolii, pacienţii pot fi încadraţi într-un grad de handicap. Ce-i drept, așa primesc o indemnizație, în jur de 1.600 de lei lunar, sumă insuficientă dar care, în fiecare an, o comisie va decide dacă va mai fi sau nu acordată.

 

 


Lasă un Comentariu...

*