Dorina Constantin – mama și copilul

O căsnicie perfectă, un copil reușit, zâmbete, lacrimi numai de bucurie. Cam astfel se definea viața mea, până atunci când totul a căpătat o altă întorsătură.

mama si copilulEram fericită, o mamă împlinită, o soție protectoare și mult prea blândă cu tot ceea ce se petrecea în jurul meu. Și de-ar fi fost să închid ochii, să visez, nu îmi imaginam un alt destin, credeam că totul a fost așezat așa întrucât un înger bun, Sus, în ceruri a vrut să mă protejeze. Așa a luat naștere Mihai, copilul la care am gândit cu multă iubire, care m-a redefinit, m-a făcut să simt o dragoste atât de mare atunci când l-am primit în brațe încât nu îmi imaginam că tocmai eu eram eroul principal.

13 ani de poveste, 13 ani în care destinul a părut că-mi seamănă, era vesel și optimist cu tot ceea ce-mi promitea. Dar deodată, nimic nu mai era ce-a fost. El, cel ce mi-a promis dragoste până atunci când viața urma să ne despartă, nu-mi mai aparținea. Eram trădată, iar tot ceea ce fusese părea un basm din care a trebuit să mă desprind mult prea devreme, brusc. Zile de chin, durere, lacrimi fără de sfârșit. Nu îmi imaginam cum tocmai eu aveam s-o iau de la capăt, întru cu totul alt început. Încercam să găsesc o explicație, vroiam să cred că toate trăirile mele de până atunci aveau să revină, noi trei urmând să ne continuăm frumoasa poveste. Însă, totul s-a rupt, iar astăzi, așa cum am fost și ieri, alaltăieri, zile întregi rămase în urmă, sunt mamă singură.

Despărțirea mi-a fost grea întrucât urma treptat să îi pierd pe amândoi, urma să pierd sufletele pe care le iubeam fără de limite. Mihai a ajuns la început la tatăl său, cârmat de ceea ce avea să îi ofere. Eu, rămâneam între pereți reci, pereți ce păreau să îmi asculte rugămințile de a-l face să se întoarcă pe micul meu băiețel, pereți ce-mi stăteau martorii durerilor mele, fiind cei care mă ascultau ori de câte ori plângeam că îl vreau înapoi. Nu a durat mult și într-o zi, Mihai avea să se întoarcă. Venea la mama sa, știa cât de cald avea să îi fie locul în care avea să crească, știa că noi doi vom putea să doborâm orice obstacol.

Nu este atât de ușor precum poate ar părea să fii mamă singură, să faci calcule peste calcule ca lui să îi fie bine, să joci mereu două roluri, cel de mamă și cel de tată, să îi fii povață ori de câte ori greșește, să îl asculți ori de câte ori are nevoie de tine, să îi ștergi lacrimile atunci când îi e dor de tati și să îl faci să creadă că toată supărarea sa va trece, că îi va fi bine, va fi om mare, va fi tată și îi va oferi copilului dragostea de care el a avut atâta nevoie. Am muncit mult, m-am stăruit să nu îi lipsească ceea ce alt copil ar avea, am încercat să fac cât mai bine ceea ce am făcut. Astăzi nu mă consider o mamă perfectă, nu știu dacă există sau nu o astfel de rețetă, însă am făcut dintr-un om mic un om „mare”, adaptat pentru nevoile vieții. Și nu pot uita că el, micul meu Mihăiță, mi-a fost întotdeauna sprijin și poate cel mai bun prieten. E sufletul meu pereche, este cel pentru care eu astăzi zâmbesc.


Lasă un Comentariu...

*